Istoricul încuietorilor cu știfturi și cu came

Istoria încuietorilor cu știfturi și încuietori poate fi urmărită până în Egiptul antic, în jurul anului 2000 î.Hr. La acea vreme, oamenii montau un stâlp de lemn pe ușă, cu un șurub orizontal poziționat deasupra stâlpului. Șurubul avea o serie de puncte ridicate și coborâte, care țineau un arc de blocare. Folosind o cheie specifică, arcul a fost împins în sus, deblocând șurubul.

 

În 1848, Linus Yale, Sr., a inventat și a patentat știftul cilindric și încuietoarea. Fiul său, Linus Yale, Jr., a îmbunătățit-o și a primit un nou brevet în 1861. Structura invenției lui Linus Yale, Jr. este foarte asemănătoare cu încuietorile cu știfturi și încuietori de astăzi. Încuietorile mai vechi, de-securitate ridicată, necesitau chei cu o greutate de până la două kilograme, dar datorită acestei serii de invenții, greutatea cheilor de încuietorire de-securitate mare a fost redusă la doar câteva zeci de grame, punând bazele securității mecanice moderne.

 

În ciuda numeroaselor provocări ulterioare cu care se confruntă lăcătușii, principiul încuietorilor cu știft rămâne foarte apreciat, companiile din Statele Unite ale Americii, Europa de Nord și Israel dezvoltă continuu noi lacăte cu știft pentru a împiedica lăcătușii. Chiar și marile companii moderne de încuietori au construit afaceri globale bazate exclusiv pe invenția fondatorului unui nou principiu de blocare cu știft, care demonstrează dimensiunea potențială a pieței încuietorilor cu știft.